NATO, singura garanție reală de securitate pentru o Ucraină liberă și independentă

NATO, singura garanție reală de securitate pentru o Ucraină liberă și independentă

NATO, alianța militară formată din 30 de state membre, reprezintă singura garanție reală de securitate pentru o Ucraină liberă și independentă. După tancurile grele și rachetele cu rază lungă de acțiune, ridicarea interdicției privind livrarea aeronavelor F-16 marchează o nouă etapă în consolidarea forțelor armate ucrainene. Din punct de vedere militar și operațional, această armată se află la același nivel cu cele ale principalelor țări membre NATO. Când vine vorba de arta războiului, armata ucraineană este, fără îndoială, cu un pas înainte. Ce altă armată are experiență într-un astfel de conflict? Cu toate acestea, preocuparea de a oferi Ucrainei mijloacele necesare pentru a duce acest război nu trebuie să fie un pretext pentru umbrirea părții superioare a strategiei, adică obiectivele politice ale conflictului: independența deplină a Ucrainei și restabilirea integrității sale teritoriale, într-o Europă unită și liberă. Pe lângă puterea forțelor armate și succesul operațiunilor militare, un astfel de obiectiv implică integrarea Ucrainei în structurile euro-atlantice: NATO și Uniunea Europeană sunt cele două piloni pe care se bazează libertatea, prosperitatea și securitatea Europei, de la Atlantic până la bazinul Donului.

Spectrul de la București

Cu toate speranțele unora de a folosi Comunitatea Politică Europeană (CPE) ca ieșire, cererea Ucrainei de aderare la Uniunea Europeană este acum oficială (Consiliul European de la Bruxelles, 24 iunie 2022). Problema aderării la NATO rămâne nerezolvată. La Summitul Atlantic de la București (2-4 aprilie 2008), Franța și Germania au respins cererile Ucrainei și Georgiei, care erau susținute de Statele Unite și mai multe țări din Europa Centrală și de Est. În cazul în care acestea nu vor fi acceptate, NATO și-a reiterat politica ușilor deschise, dar fără a stabili o limită de timp pentru cele două candidaturi (vezi Articolul 23 al Declarației de la București). Preocuparea Parisului, Berlinului și a câtorva alte capitale europene nu a fost să-i supere pe Vladimir Putin, care, începând cu discursul său de la Conferința de Securitate de la München din 10 februarie 2007, a afișat deschis proiectul său geopolitic anti-vestic. Această politică de apăsare sau de „acomodare” a fost un eșec. După București, stăpânul Kremlinului a simțit că a primit undă verde pentru a trata cu dispreț Ucraina și Georgia, care au rămas într-o zonă gri periculoasă (Articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord nu îi acoperă). În august 2008, Rusia a atacat Georgia, privând-o de o cincime din teritoriu și, în cele din urmă, de un sistem de guvernare cu adevărat liber pentru a-și face propriile alegeri externe. În februarie 2014, a început un război lung în Ucraina, la care ofensiva din 24 februarie 2022 îi conferă o nouă dimensiune (de la războiul hibrid la războiul de mare intensitate). Între timp, Rusia a dus o diplomatie coercitivă, a decretat mai multe embargo-uri energetice, a instrumentalizat Partidul Regiunilor și a infiltrat statul ucrainean și forțele sale de securitate, ceea ce explică lipsa de reacție când Crimeea a fost ocupată manu militari (armata ucraineană a preluat controlul asupra Donbasului). La acea vreme, Ucraina și-a retras cererea de aderare la NATO și s-a poziționat ca „stat non-aliniat” (2010). Pe de altă parte, a rămas angajată față de Uniunea Europeană, în cadrul Parteneriatului Estic, cu un acord de liber schimb și de asociere pe termen scurt. Acesta a fost punctul de plecare pentru un război economic dus de Rusia începând cu vara anului 2013, un conflict urmat de un război real care a început la începutul anului următor, după căderea lui Viktor Ianukovici (22 februarie 2014). La acea vreme, cu toate acestea, nu era vorba de aderarea Ucrainei la NATO. De fapt, neutralitatea și non-alinierea, prezentate de diplomații principalelor țări europene ca o „carte joker”, s-au dovedit iluzorii. Această soluție se baza pe ideea falsă că strategia Rusiei în Ucraina și în ceea ce Moscova consideră „aproapele său străin” avea numai scopuri negative: să contracareze NATO și să prevină orientarea Ucrainei spre Vest. Cu toate acestea, obiectivele sale erau în primul rând pozitive: să-și recapete controlul asupra Ucrainei și, prin intermediul Uniunii Eurasiatice, să reconstituie învelișul geopolitic sovietic (URSS, fără utopia comunistă). Obiectivul nu este unul de mijloc, ci de posesie. Cu toate acestea, unii insistă să explice agresiunea rusă în Ucraina prin cererea acesteia de aderare la NATO. Nu contează că a fost ridicată cu patru ani înainte de începerea războiului; doar faptul de a fi avut această idee ar constitui o fel de păcat originar. Și punctul 23 al Declarației de la București – adică vocația teoretică a Ucrainei de a adera la NATO, dar amânarea nedeterminată a cererii sale – ar fi cel mai rău compromis posibil. De fapt, aliații au reafirmat doar valabilitatea Articolului 10 al Tratatului Atlanticului de Nord (NATO este în principiu deschisă tuturor țărilor europene). Din momentul extinderii sferei de război de la 24 februarie 2022, Ucraina și aliații săi de facto caută o „formulă” politico-diplomatică. După ce au explorat în mod scurt posibilitatea unui statut neutru, chiar și cu garanții de securitate mai solide decât Memorandumul de la Budapesta (1994), președintele Zelenski și guvernul său au reînnoit cererea lor de aderare la NATO. Această poziție este mult mai logică și coerentă.