Angajamentul urgent al legii internaționale în Ucraina

Angajamentul urgent al legii internaționale în Ucraina

Legea internațională pare uneori să fie o autoritate uitată printre comentatorii războiului rus împotriva Ucrainei. Adesea, este abia menționată în timpul atrocităților rusești din Cecenia, Georgia și Siria, cu toate acestea, ea ar trebui să fie ghidul suprem care susține judecățile și ambițiile noastre. Agresiunea rusă a fost în parte posibilă datorită lenevirii guvernelor occidentale în timpul operațiunilor ruse anterioare. Aceasta le obligă să schimbe unele dintre narativele lor despre războiul actual. Este obișnuit ca unii așa-ziși oameni puternici să trateze legea internațională cu o anumită ironie. Ei văd arena internațională ca o arenă a relațiilor de putere, lipsită de o forță de poliție reală și unde aplicarea legii ar fi de facto opțională din cauza prevalenței câștigătorilor. Cei mai puternici ar impune normele lor și le-ar face prevaleze asupra învinșilor. Legea ar trebui adoptată prin forță, iar forța ar deveni justiție. Am văzut chiar și anumiți revizionisti considerând în acest fel Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg, deoarece a promulgat doar legea învingătorilor. Acest relativism al legii este adesea evidențiat și de agresorul rus, care își propune să respingă normele promulgate în principal în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Perpetuarea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității în Cecenia și mai ales în Siria, în fața tuturor, este o expresie a acestei intenții revizioniste. Unele persoane, fără a fi de acord cu Kremlinul, preferă să citească războiul rus în lumina conflictelor secolelor anterioare, ca și cum normele internaționale care ar trebui să prevaleze astăzi ar fi devenit brusc învechite. Cu toate acestea, în cazul războiului rus împotriva Ucrainei și al proiectului genocidar pe care acesta se bazează – este suficient să citim textul lui Putin și să vedem masacrul deliberat și planificat al civililor – sunt în joc două principii fundamentale ale dreptului internațional: dreptul frontierelor și ceea ce este cunoscut sub numele de drept internațional umanitar în dimensiunea sa penală, cu alte cuvinte pedepsirea crimelor de război, a crimelor împotriva umanității, a crimei de genocid și a crimei de agresiune. Aplicarea regulilor care le guvernează nu este o opțiune sau, cu alte cuvinte, o problemă de negociere. Este o obligație. Legea internațională nu este un obiect posibil al tranzacției sau, dacă ar fi, ar marca atât înfrângerea sa, cât și a democrațiilor. Nici frontierele, nici pedepsele nu pot fi compromis. Niciun stat nu își poate da dreptul de a face acest lucru. Unele discursuri ale unor politicieni chiar bine intenționați față de Kyiv pot fi deschise acestor critici. Putem menționa trei categorii. Prima este apelul la mediere. În afară de faptul că nu se putea decent imagina că acesta ar veni din partea statelor cu o atitudine ambiguă față de Ucraina, sau chiar a statelor dictatoriale care respectă cu greu principiile dreptului internațional, o astfel de acțiune de mediere ar putea duce la punerea în discuție a legii frontierelor sau a dreptului penal internațional. Ar aduce lumea într-o zonă de incertitudine cu privire la principiile pe care democrațiile le consideră intangibile. Mai mult, s-ar baza pe ideea implicită a egalității între cele două părți implicate în conflict, ceea ce ar face distincția între agresor și parte vătămată inoperantă, fără înțelegerea căreia faptele însele nu ar avea valoare. Această egalizare relativistă ar fi deja o gaură teribilă în lege. Al doilea tip de discurs este captat, să spunem, de formula, folosită poate cu cele mai bune intenții din lume, de Emmanuel Macron, care constă în a spune că este responsabilitatea exclusivă a Ucrainei să decidă când va fi dispusă să negocieze și pe ce: „Nu ne aparține nouă să decidem pentru Ucraina, nu am fi acceptat acest lucru de la aliații noștri.” El a afirmat și atunci că „la un moment dat, va fi în interesul Ucrainei și al Rusiei să negocieze”. Președintele francez a insistat și asupra faptului că „chestiunea suveranității și integrității teritoriale ucrainene este o problemă a ucrainenilor”. În același timp, el și-a reafirmat sprijinul total pentru Ucraina și principiul suveranității și integrității sale teritoriale. Această poziție nu pune sub semnul întrebării sprijinul Franței pentru Kyiv, care a fost intensificat și mai mult prin noi livrări de arme, dar ridică întrebări cu privire la dreptul internațional. Să luăm ipoteza absurdă că ucrainenii decid să negocieze, ceea ce atât președintele Zelenskyy, cât și cea mai mare parte a populației ucrainene resping, ar trebui să fie mulțumite democrațiile occidentale? Răspunsul este nu: legea internațională care guvernează frontierele ar împiedica acest lucru. La fel se aplică și pedepsirea crimelor imprescriptibile comise de ruși în Ucraina. S-ar putea spune chiar că negocieri teritoriale ar fi posibile în ziua în care Ucraina ar reconquista teritoriile invadate începând cu 24 februarie 2022? Aici nu se poate pune deloc această întrebare: nu se poate tăia suveranitatea Ucrainei acordând o atenție specială acestui sau acelui teritoriu, în special Crimeea, care este ucraineană conform legii. Atunci când există un agresor și o țară agresată, singurele „linii roșii” care contează nu sunt cele pe care criminalul pretinde să le definească, ci doar cele ale victimei și, prin urmare, ale legii. În realitate, o jumătate de victorie pentru ucraineni ar fi totuși o victorie pentru Kremlin: dacă Crimeea, sau chiar părți din Luhansk și Donetsk, ar rămâne sub controlul Moscovei, ar însemna că Putin ar fi obținut o parte din ceea ce căuta. Cu siguranță nu ar fi reușit să distrugă în întregime Ucraina și să pună unul din susținătorii săi la conducere, dar asumarea puterii începută în 2014 ar fi avut în continuare succes parțial. Ar fi reușit să revizuiască frontierele prin forță și, în cele din urmă, să determine aliații să-l aprobe. Ar putea continua și crimele sale (dispariții forțate, tortură, deportări) în teritoriile pe care le ocupă încă. De aceea, orice formă de aluzie la negocieri teritoriale trebuie să fie complet interzisă din retorică, precum și orice insistență exclusivă asupra datei de 24 februarie. Într-un fel, această narativă sugerează că problema este în întregime ucraineană și nu universală. Ucraina este rugată să se apere și este ajutată să o facă, dar prin neparticiparea și lăsarea armatei ucrainene singură pentru a-și apăra libertățile și principiile comune, problema legii este parohializată, așa să spunem. Trecând de la internațional la local. Responsabilitatea colectivă pentru atacurile asupra legii devine în primul rând o responsabilitate națională. Suntem cu siguranță conștienți de problemele globale de securitate, de aceea ajutorul militar, dar le separăm de problema legală. Un al treilea tip de declarație, mai ambiguu, constă în concentrarea exclusivă asupra Ucrainei atunci când ne ocupăm de problema rusă. Războiul rus împotriva Ucrainei a condus, din motive de urgență înțelese, la concentrarea tuturor discuțiilor și eforturilor asupra războiului înalt intensitate actual. Dar să ne limităm doar la problemele de drept internațional, putem uita că 20% din teritoriul Georgiei este încă ocupat, că atacurile asupra populațiilor civile din Siria continuă și în prezent, că mercenarii din trupa Wagner comit încă crime masive în unele țări africane, că Transnistria moldoveană se află încă sub control rus și că, cu sprijinul Moscovei, Alexander Lukașenko menține Belarusul sub un jug de fier după alegerile frauduloase din 9 august 2020? Toate aceste încălcări ale dreptului internațional nu pot rămâne nepedepsite. Prin urmare, să ne imaginăm că, după victoria totală a Ucrainei, am putea urma un curs liniștit al evenimentelor cu Rusia de astăzi ar însemna nu numai amânarea amenințărilor pe care le prezintă securității colective, ci și acceptarea faptului împlinit. Când am menționat necesitatea unei înfrângeri totale a regimului rus, care trece dincolo de victoria din Kyiv, este și din acest motiv. Nici încălcarea frontierelor, nici crimele de război și crimele împotriva umanității comise de regimul rus nu pot fi trecute cu vederea. Rămâne și pentru liderii occidentali să se uite critic la greșelile lor trecute și să înțeleagă că uitarea legii a fost prima manifestare a acestora. Au șters prea ușor din memoria lor crimele comise în Cecenia și în Siria, uneori până la punctul de a-și imagina că ar putea avea relații pașnice cu șeful Kremlinului, chiar dacă ele au fost deja comise. Au tras o linie peste Abhazia și Osetia de Sud, precum și peste Transnistria. Dincolo de condamnările verbale și nerecunoașterea Crimeei ca parte a Rusiei, sancțiunile s-au caracterizat prin mare slăbiciune, la fel cum au fost cele după ocuparea parțială a Donbasului în 2014 și 2015. Au pretins că diplomația poate rezolva infracțiunile împotriva legii. Fără îndoială, ar trebui să discutăm despre diferitele dimensiuni ale dreptului internațional care trebuie respectate. Acest drept este întotdeauna activ și impune o datorie de acțiune. Acesta este cazul atunci când este stabilită o crimă de genocid, care se aplică direct Ucrainei în fața deportării copiilor de către guvernul lui Putin și, mai indirect, datorită intenției genocidare a războiului rus. Acest lucru este valabil și în contextul responsabilității de a proteja (R2P), care a fost radical subminată mult înainte de 2014 în multe conflicte. Cum putem să nu ne întrebăm despre responsabilitatea copleșitoare – aș fi înclinat să-i spun vină – pe care o avem noi, democrațiile occidentale, pentru că nu am salvat mult mai multe vieți ucrainene și, înainte de asta, siriene, în Mariupol și în alte părți și pentru că continuăm, de fapt, să permitem comiterea unor masacre masive din cauza lipsei noastre de intervenție și insuficienței livrărilor noastre de arme? Mergem suficient de departe în ceea ce privește sancțiunile? Facem deja tot ce ne stă în putință pentru a pune în aplicare condițiile unei justiții internaționale fără milă, cât mai complete posibil? Putem fi total credibili în această dorință atunci când unii, precum cancelarul Olaf Scholz, par încă dispuși să economisească relația cu o Rusie care este în cele din urmă neschimbată? De fapt, nu putem separa această obligație de a interveni de dimensiunea penală a justiției internaționale. Un angajament militar încă prea limitat – cu speranța că va fi completat în câteva luni – ridică indirect întrebarea dorinței noastre reale de justiție, deoarece știm că va necesita și mijloace coercitive. Dacă în cele din urmă reușim să fim total consecvenți și hotărâți în aceste două puncte în Ucraina, acest lucru ar putea prevesti bine în alte părți ale lumii unde atitudinea noastră a fost parțial similară. Acest lucru ar putea, de asemenea, actualiza cadrul doctrinar al „comunității de democrații” sau „alianței pentru democrație”, care luptă să iasă din neant. Liderii occidentali vor trebui să înțeleagă că, din punct de vedere istoric, acțiunile lor vor fi judecate în conformitate cu legea, nu pentru că le va oferi o licență morală, ci pentru că va indica seriozitatea lor în protejarea și apărarea democrației. Nu există casuistică a legii, adică există zone în care poate fi dispensează și altele în care trebuie respectată. Fiecare încălcare a legii slăbește întregul edificiu. Ea subminează coerența sa, precum și legitimitatea sa. Este și breșa în care amenințările mortale la adresa securității noastre se înmulțesc.